Home Blog Povestea Laurei și a celor mai ciudate teme la matematică făcute vreodată

Povestea Laurei și a celor mai ciudate teme la matematică făcute vreodată

Cum îți arată o femeie că te place - rapid!Una dintre credințele bărbaților este că femeile sunt ființe timide, care n-ar îndrăzni vreodată să facă primul pas.

Din cauza acestei credințe, apare și insistența aceea care-i face pe bărbați să-ncerce să câștige atenția unei femei deși-i evident că aceasta nu este interesată de ei.

Cumva, unii bărbați își imaginează că de fapt în adâncul lor femeile respective sunt interesate de ei, doar că nu au curajul să o arate.

În realitate, când o femeie e interesată de tine, oricât de timidă ar fi, o arată pe îndelete.

Câteodată o arată până te bagă-n sperieți.

10 bilețele pentru 10 fete

Cred că știu când a început cu adevărat totul…

Eram clasa a 5-a și mă plictiseam în timpul unei ore de Religie, cred.

Prin urmare, am decis să comit păcatul de-a trimite bilețele prin care „ceream prietenia” tuturor fetelor care mi se păreau mie suficient de interesante.

Adică din vreo 18 fete, am trimis bilețele către 10.

Destul de aproape de mine stătea Laura, dar știi cum e uneori… Nu apreciezi ceea ce ai aproape decât când nu mai ai.

În fine, am apreciat totuși în acel moment ajutorul pe care Laura mi-l dădea în sensul că trimitea fiecare bilețel mai departe, spre destinația indicată de mine.

De ce am lucrat prin Laura?

Pentru că era tocilara clasei, era olimpică la matematică, luase premiul 1 toată viața ei, pentru că avea profilul unui om pe care în zilele noastre l-ai mai fi găsit doar în fostul cabinet Cioloș.

În plus, Laura nu s-ar fi uitat vreodată în bilețelele în care mintea mea perversă a așternut următoarele cuvinte irezistibile:

Vrei să fii prietena mea?

Știu, corect ar fi fost să pun și numele celei căreia mă adresam, gen „Vrei să fii prietena mea, Carmen?” sau „Vrei să fii prietena mea, Alina?” sau Ioana sau Sorina sau etc.

Numele unei femei este muzică pentru urechile acesteia, chiar dacă-i scris pe-o foaie de hârtie.

Totuși, mi-a fost teamă să nu se-ncurce bilețelele și să ajungă cu numele greșit la cine nu trebuia.

Voiam să obțin multe „da”-uri și să amân momentul în care se afla ce-am făcut măcar până se termina pauza de dinaintea orei următoare.

Știi cum sunt fetele, simt nevoia să se laude aproape la fel de mult ca băieții.

În fine, Laura a simțit în mare despre ce era vorba sau curiozitatea feminină o făcea dornică să primească și ea un bilețel. În schimb, primea doar indicații de genul „ăsta e pentru Carmen”,  „ăsta e pentru Ioana”.

Când i-am dat ultimul bilețel și i-am indicat și ultima persoană căreia să i-l dea – Diana, o tipă aparent nefrumoasă, dar eu nu făceam discriminări – Laura a făcut un gest de genul „e pentru mine?”.

Eu am crezut doar că se miră că va trebui să-i dea și Dianei un bilet și am insistat s-o facă dând din cap.

Mare eroare – Laura a deschis biletul sub privirile mele neputincioase, l-a citit, s-a uitat la mine cu privirea clasică a unui jucător de poker și apoi a lipit hârtia de bancă, sub palma ei stângă.

Cu imaginația mea bolnavă, deja mi se părea că palma apasă acel bilețel atât de tare încât mâna i se albise. Asta ca să nu fiu tentat să mă reped și să i-l iau… Cum putusem să-i spun nebunei așa ceva?

Când o tipă te place, nicio întrebare nu rămâne fără răspuns

În pauză, deja era suficient haos încât să uit de Laura.

Gaițele cărora le trimisesem bilețele m-au acuzat că-s în fel și chip, dar una n-ar fi spus limpede „nu sunt interesată de tine”.

Nu voi uita niciodată că o tipă mi-a spus că-s lăutar, adică-mi place să cânt pe la mai multe mese deodată 🙂

Alta mi-a arătat biletul și mi-a promis că mă va freca cu zăpadă, deși era încă toamnă afară și iarna nu dădea niciun semn.

Totuși, Laura n-a uitat de mine.

În ora următoare, când lucrurile se mai liniștiseră, mi-a trimis un bilet pe care a scris cu pix cu pastă parfumată următorul mesaj:

Da, vreau să fiu prietena ta. Vorbim după ore dacă vrei și tu. Te aștept în față la vulcanizare.

Romantic cum eram, i-am trimis un alt bilet în care i-am explicat situația.

Că biletul era pentru Diana, nu pentru ea.

Din păcate, nu m-a crezut, iar eu am fost nevoit să fac ceea ce ar fi făcut orice bărbat în situația mea – am plecat de la școală pe altă parte, ca să pot ocoli vulcanizarea aceea.

Am considerat că-n bilet existase expresia „dacă vrei și tu”, iar eu categoric nu voiam.

Prima plată pentru faptele mele

În zilele următoare, s-a născut expresia „Poți să fugi, dar nu te poți ascunde”.

Sau, pentru că tot eram la ora de engleză, „You can run, but you can’t hide”.

Profesoara ne-a povestit despre Sfântul Valentin și despre cum se scriu tot felul de poezii de dragoste și despre cum ar vrea ea să emigreze în Anglia.

După ce m-am gândit politicos vreo câteva minute bune dacă aș face sau nu sex cu doamna profesoară, am început să privesc în jur.

Liniștit, până am surprins privirea mânioasă a Laurei.

Imediat, a venit și un bilețel:

Dacă nu vii la vulcanizare după ore, nu mai vorbesc niciodată cu tine!

Mi-am dat până și eu seama că era un scenariu prea bun ca să fie adevărat.

Cum să scap de ea doar neducându-mă acolo după ore?

Ar fi fost mult, mult prea ușor.

Așa că m-am dus, deși asta a presupus să fug la un moment dat de lângă colegii mei, chestie destul de ciudată în ziua de astăzi.

Totuși, pe atunci, nu era ca astăzi să poți spune că „am puțină treabă, vorbim mâine”. Dacă aș fi făcut asta, m-ar fi urmărit și aș fi trăit rușinea acelor timpuri – să fiu văzut la vulcanizare vorbind cu Laura.

Mai mult, simplu fapt c-aș fi vorbit doar eu cu ea, fără nimeni prin preajmă ar fi dus la inventarea unor scenarii pe care aproape toată lumea din lumea noastră le-ar fi crezut – că o sărutam sau că făceam sex printre anvelope.

În fine, la vulcanizare, Laura mă aștepta.

Stătea drept în fața atelierului, oarecum încurcând lucrurile pe acolo.

Ținea cu stil ghidozdanul pe pământ, între picioare, iar genunchii acoperiți de ștrampii aceia albi aproape că i se lipeau. M-am apropiat și n-am zis nimic.

Așa că a zis ea:

Ce mai faci?

Ca și când nu ne-am fi văzut zilnic în fiecare zi a săptămânii, am spus cât se poate de natural:

Bine, și eu pe aici…

Mi-a simțit incapacitatea de-a lega 3 vorbe cu o femeie, așa că a continuat ea:

Ți-ai făcut tema la matematică pentru mâine?

Nu știu de ce-a-ntrebat asta, aproape niciodată nu-mi făceam tema la matematică pentru a doua zi. Iar dacă prin absurd aș fi făcut-o, n-o făceam din timp, ci în ultimul moment, în pauzele de dinaintea orei, copiind de la unele și altele dintre colege.

Așa că am fost nevoit să recunosc:

N-am făcut-o.

Totuși, de mic am știut cât de importante sunt întrebările în discuție cu femeile, așa că am simțit momentul să leg conversația extrem de deștept:

Tu ai făcut-o?

Logic c-o făcuse, așa că mi-a răsuns:

Da, am făcut-o! Vezi că e destul de grea, îți dau caietul meu să copiezi. Nu mai copia niciodată de la Ioana că face tot felul de greșeli!

Acum, poate că Ioana mai făcea greșeli, dar acel „niciodată” era cam mult și completa imaginea de nebună a Laurei.

N-am mai apucat să spun nimic că s-a întors și-a plecat deși mergeam amândoi în aceeași direcție.

I-am lăsat ceva spațiu să se îndepărteze și m-am dus și eu spre casă, cobind în urma ei: „Întoarce-te să te uiți la mine… Întoarce-te…”

Nu s-a întors și asta m-a pus pe gânduri.

La vârsta aceea aveam impresia că oricând îi comand unei fete „telepatic” să se întoarcă, se va uita.

Verificasem asta de nenumărate ori în timpul orelor, cu tot felul de fete, prin tabere școlare și chiar pe stradă.

Laura era însă altfel din toate punctele de vedere.

Cum o fată timidă mi-a arătat că e mai perversă decât mine

A doua zi, m-am dus liniștit la școală, iar în prima pauză am refuzat caietul Ioanei, care era obișnuită să mi-l dea.

N-am apucat să explic de ce pentru că a explicat Laura:

Va scrie de la mine, am rezolvat unele probleme prin două metode…

Au urmat multe zile în care am tot copiat tema de la ea, până când Laura, acest monument de timiditate, mi-a propus ceva interesant – să nu mai mă chinui să scriu eu tema, să mi-o scrie ea.

Când i-am auzit propunerea, am fost profund încântat.

Totuși, exista o capcană – trebuia să mă duc cu caietul acasă la ea în cursul dimineții, unde ea mi-ar fi scris tema, iar eu…

Iar eu urma să stau acolo până termina.

Leneșul suprem din mine a acceptat ideea, deși m-am întrebat cu mult tupeu de ce să nu-i dau caietul cu o zi înainte și să mi-l aducă ea scris a doua zi. Cum ar fi fost foarte firesc, de altfel, în opinia mea.

Am aflat a doua zi de ce.

Experiența în sine a fost puțin spus stânjenitoare.

Am sunat, mi-a deschis Laura și m-a invitat în camera ei și a fratelui ei.

Mi-a spus să m-așez pe un fotoliu aflat în dreapta biroului la care stătea ea. Oricum, nu m-aș fi putut așeza pe fotoliul din stânga biroului decât dacă aș fi vrut să stau în brațe la fratele ei mai mare, Marius, care era clasa a 7-a.

Din nu știu ce motive, Marius spumega, dar se făcea că citește la rândul său pentru școală.

Din păcate, pe peretele din fața mea, în spatele lui Marius se afla o bibliotecă plină cu cărți. Părinții Laurei nu apreciau se pare bibelourile, așa că n-am avut la ce să mă uit cât a durat lungul proces de scriere a temei mele.

Să mă ridic și să-mi iau o carte ar fi însemnat să mă apropii de Marius, iar Marius dădea foile cărții sale atât de nervos că probabil m-ar fi pocnit doar dacă m-auzea respirând.

La un moment dat, am vrut să tai din tensiunea respectivă și l-am întrebat pe Marius la ce-nvăța.

Mi-a zis că-s prea mic ca să înțeleg.

Laura i-a replicat că nu-s mic.

Eu am replicat că-l bat de face pe el... Glumesc, eu am tăcut și chiar m-am făcut mic în fotoliu.

Prin urmare după această experiență, am fost nevoit să pun piciorul în prag și să-i cer Laurei să-mi facă tema fără să mai fiu nevoit să stau la fața locului în compania fratelui ei.

Adică să vin, să las caietul și să mi-l primesc la școală cu tema făcută, așa cum era firesc.

A acceptat, dar după foarte puțin timp, Laura m-a prins din nou în mrejele ei…

A doua mare lovitură – niciodată nu accepta ceva fără să știi condițiile

În timpul unei teze la matematică, am avut un șoc.

I-am cerut Laurei exercițiul pe care nu știam să-l fac, iar ea m-a refuzat.

Nu cred că mai fusesem refuzat până atunci în vreo privință, prin urmare n-am știut pur și simplu ce să fac.

Un moment, am crezut că n-am înțeles și i-am explicat din nou ce vreau.

Înțelesese, dar avea o condiție pe care eu trebuia să o accept fără să o aud.

Logic, cine n-ar fi acceptat așa ceva?

Adică să primești rezolvarea exercițiului ăluia greu pe loc, să-ți rezolvi astfel problema imediată și să vezi mai târziu ce condiție pune Laura?

În plus, era dificil de vorbit atunci, cu profesorul plimbându-se printre noi.

În pauză însă, am aflat care era condiția – să stau din nou la ea cât îmi făcea tema.

Pentru că am ezitat, Laura a adăugat rapid:

Am rezolvat cu Marius. Nu va mai sta niciodată cu noi…

Clar, îi plăcea să folosească des cuvântul „niciodată”.

Un moment, m-am gândit la ce s-ar fi gândit oricine în locul meu – că Laura și-a omorât fratele sau măcar l-a adus în starea în care nu ar mai fi putut asista la sesiunile noastre de teme.

Am acceptat și am mers la ea o bucată de timp și curând a-nceput să-mi placă.

Asta până când Laura s-a mutat la o altă școală. Era prea bună pentru nivelul la care eram noi și părinții ei doreau să o ducă într-un mediu pe măsura capacităților ei.

Sper ca băieții de care s-a-ndrăgostit ulterior să fie bine și să înțeleagă ce fată specială a fost mereu Laura.

În rest, ea a fost prima care mi-a deschis apetitul pentru tipe deștepte. Celelalte, știi pentru ce sunt.

PS1: orice asemănare cu un personaj real este de-a dreptul întâmplătoare. Ar trebui să consideri această poveste o invenție.

PS2: Bună, Laura!

PS3: dacă vrei să înveți cum să interacționezi cu femeile astfel încât ele să fie cele care te urmăresc pe tine, ia-ți acum ghidul acesta:

 

Stai drept! – Ghid de Atitudine Masculină

 

 

Abonează-te prin email și primești ponturi la care doar abonații au acces! Trimit mail-uri zilnic. Fără SPAM, fără labe triste.