S-a întâmplat când am mers în sala de lectură a căminului în care eram cazat ca să iau un coleg de cameră la fotbal.
Nu toată lumea avea telefon mobil pe atunci, iar dintre cei care aveau, puțini ar fi risipit un SMS care costa nu mai puțin de 3 cenți pentru o treabă pe care o puteai face super ușor – mergeai niște zeci de metri pe un culoar, urcai 3 etaje, intrai în sală, ignorai prostește dorința de liniște a celorlalți, te duceai până la banca în care stătea acesta și-i spuneai tare:
“Hai, mă, la un fotbal!”.
Doar că tipul era însoțit de prietena lui și de prietena prietenei lui. Adică, o oarecare Adela.
Asta e, majoritatea femeilor au nume frumoase, dar pe unele fete le cheamă Adela.
În fine, prietena colegului de cameră a făcut ceva de neacceptat.
A zis că nu merge:
“Nu merge la fotbal!”.
Adică, nu doar că a răspuns în locul lui, dar a și decis în locul lui.
