Alex David

Un cal este tras de căpăstru spre subteranul unei mine.

Imediat, copitele i se scufundă într-o clisă rece, dar asta contează prea puțin acum. În față e noapte deși în spate e zi.

Nu-i place să treacă de la lumina puternică de afară în întunericul care împresoară brusc gura minei, dar ascultă de smucitura celui care-i hotărâse deja soarta.

Ici-colo, pe pereții minei, se află făclii cu seu, dar lumina pe care acestea o răspândesc în jur este suficientă doar să-i asigure pe mineri că vor vedea un eventual obstacol aflat la mai puțin 2 metri distanță.

Calul despre care-ți povestesc a trăit acum mai bine de 100 de ani și ziua în care a intrat în mină a fost ultima în care s-a bucurat de lumina soarelui.

Au urmat două săptămâni în care, alături de alți câțiva cai, a pus în funcțiune un mecanism care transporta blocuri de sare din subteran la suprafață.

Mecanismul se numea crivac și poți vedea așa ceva în realitate dacă vizitezi salina din Turda, de exemplu.

După două săptămâni în care a muncit ore lungi în semi-beznă, calul nu mai avea suficientă forță pentru ca activiatea sa să fie mulțumitoare.

Prin urmare, un miner îl lua de căpăstru și făcea cu el drumul invers, din mină spre suprafață.

Din păcate, acolo nu venea vreo izbăvire, ci orbirea.

După zilele petrecute în întuneric, oricum ochiul animalului începuse să-și piardă mult din capacități, iar lumina puternică de-afară nu făcea altceva decât să-i dea ultima lovitură și să-i producă o orbire totală.

Probabil că te-ntrebi ce legătură au caii pe care țăranii români din Ardeal și nu numai îi vindeau minelor cu bărbații și interacțiunea acestora cu femeile după care se aprind.

Chiar dacă nu te-ntrebi, îți spun eu.

Citește în continuare…